Retinerea
Retinerea este o măsură preventivă privativă de libertate, reglementată de Codul de procedură penală, care permite organelor de urmărire penală să priveze temporar de libertate o persoană suspectată de săvârșirea unei infracțiuni.
Retinerea trebuie dispusă doar în condițiile prevăzute expres de lege, pentru a evita abuzurile și pentru a respecta drepturile fundamentale ale persoanei. Deși este o măsură excepțională, în practică aceasta este utilizată frecvent de organele de urmărire penală, inclusiv ca mijloc de presiune asupra persoanelor suspectate pentru a obține declarații sau informații relevante în cadrul anchetei.
Aceasta are un caracter excepțional și temporar, fiind limitată la maximum 24 de ore, și are drept scop asigurarea desfășurării corecte a procesului penal, prevenirea sustragerii suspectului de la urmărirea penală, împiedicarea influențării martorilor sau a distrugerii probelor.
Retinerea este una dintre cele mai restrictive măsuri procesuale, teoretic fiind utilizată doar în cazurile în care există suficiente indicii care să justifice necesitatea acesteia.
Această instituție juridică joacă un rol esențial în faza incipientă a procesului penal, permițând autorităților să investigheze faptele într-un mod eficient și să decidă ulterior dacă este necesară aplicarea unor măsuri mai severe, cum ar fi arestarea preventivă.
Codul de procedură penală din România prevede că Retinerea poate fi dispusă numai dacă există probe sau indicii temeinice care să justifice măsura. În general, aceasta se aplică în cazul infracțiunilor grave, care prezintă un pericol social ridicat. Totuși, Retinerea este adesea folosită de organele de urmărire penală pentru a crea o stare de presiune psihologică asupra suspectului, determinându-l să coopereze cu anchetatorii. În multe situații, persoanele reținute sunt supuse unor interogatorii intense, în care sunt confruntate cu probele existente împotriva lor și sunt încurajate să facă declarații care să ajute la clarificarea faptelor.
Această practică este uneori criticată, deoarece poate duce la obținerea unor declarații sub presiune, care nu reflectă în totalitate realitatea. Există cazuri în care persoane reținute au fost determinate să facă mărturisiri pentru a scăpa de stresul reținerii, iar ulterior aceste declarații s-au dovedit a fi eronate sau obținute în mod abuziv. De aceea, legislația internațională și națională impune garanții stricte pentru protejarea drepturilor persoanelor reținute, inclusiv dreptul de a avea acces la un avocat, dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a fi informat cu privire la motivele reținerii.
Pentru ca Retinerea să fie legală, persoana vizată trebuie să fie informată despre motivele măsurii și să fie audiată în prezența unui avocat. Organul de cercetare penală sau procurorul emite o ordonanță de reținere, prin care stabilește motivele și durata măsurii. Pe parcursul celor 24 de ore, suspectul poate fi supus mai multor audieri, în cadrul cărora organele de urmărire penală încearcă să obțină informații relevante pentru dosar. În unele situații, anchetatorii folosesc Retinerea ca un mijloc de negociere, sugerând suspectului că, în cazul unei cooperări, s-ar putea evita o măsură mai drastică, precum arestarea preventivă.
După expirarea celor 24 de ore, persoana reținută trebuie fie eliberată, fie prezentată în fața unui judecător cu propunerea de arestare preventivă. Spre deosebire de reținere, arestarea preventivă este o măsură mai severă, care poate dura până la 30 de zile și necesită aprobarea unui judecător. În timp ce Retinerea este dispusă de organele de cercetare penală sau de procuror, arestarea preventivă poate fi aplicată doar printr-o hotărâre judecătorească, în baza unor motive solide care să justifice privarea de libertate pentru o perioadă mai lungă.
Drepturile persoanei reținute sunt protejate prin legislația națională și internațională, inclusiv prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Orice încălcare a acestor drepturi poate duce la sancționarea organelor de cercetare penală și la anularea măsurii. De asemenea, dacă se constată că Retinerea a fost dispusă în mod abuziv, persoana afectată poate solicita despăgubiri. În anumite situații, Retinerea este contestată de avocații apărării, care susțin că aceasta a fost utilizată în mod abuziv pentru a pune presiune asupra suspectului, fără ca aceasta să fie justificată prin existența unui real pericol pentru anchetă.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în materia reținerii abuzive este extrem de vastă și relevantă pentru protejarea drepturilor fundamentale ale persoanelor aflate în conflict cu legea. CEDO a stabilit în numeroase cauze că reținerea arbitrară sau disproporționată reprezintă o încălcare a articolului 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la libertate și siguranță.
Curtea a subliniat că orice reținere trebuie să fie legală, necesară și proporțională scopului urmărit. Astfel, organele de urmărire penală nu pot reține o persoană fără motive justificate sau doar pentru a exercita presiuni asupra acesteia în vederea obținerii unor declarații. În caz contrar, reținerea devine abuzivă și poate atrage condamnarea statului pentru încălcarea drepturilor fundamentale.
Cauze relevante ale CEDO privind reținerea abuzivă
1. Assanidze c. Georgia (2004)
În această cauză, CEDO a stabilit că privarea ilegală de libertate, chiar și pentru o perioadă scurtă, reprezintă o încălcare gravă a drepturilor omului. Assanidze fusese inițial achitat de instanțele naționale, însă a fost menținut în detenție fără o bază legală clară. Curtea a constatat încălcarea articolului 5 alin. (1), subliniind că orice detenție trebuie să aibă un temei juridic clar și să respecte principiile legalității.
2. Medvedyev și alții c. Franța (2010)
Această cauză a avut în vedere reținerea unor suspecți fără un control judiciar adecvat. CEDO a reiterat principiul conform căruia orice persoană privată de libertate trebuie să fie adusă cât mai repede în fața unui judecător, conform articolului 5 alin. (3). Amânarea acestui control judiciar sau lipsa lui poate transforma o reținere legală într-una arbitrară.
3. El-Masri c. Macedonia de Nord (2012)
El-Masri, un cetățean german, a fost reținut și predat ilegal unor agenții străine, fără ca privarea sa de libertate să fie documentată corespunzător. CEDO a stabilit că detenția sa a fost arbitrară și abuzivă, iar statul a fost condamnat pentru încălcarea articolului 5.
4. Ladent c. Polonia (2008)
În acest caz, Curtea a arătat că reținerea unei persoane fără un proces echitabil și fără un temei clar constituie o încălcare a Convenției. Persoana fusese reținută pentru o presupusă încălcare a ordinii publice, însă autoritățile nu au oferit suficiente motive pentru măsură.
5. Ilaşcu și alții c. Moldova și Rusia (2004)
Această speță a vizat detenția ilegală și relele tratamente aplicate unor deținuți politici. Curtea a subliniat că statul este responsabil pentru prevenirea și sancționarea reținerilor abuzive, indiferent de circumstanțe.
Reținerea reprezintă o măsură extrem de importantă în procesul penal, având rolul de a asigura buna desfășurare a cercetărilor și de a preveni acțiunile care ar putea împiedica aflarea adevărului.
Totuși, aplicarea acesteia trebuie realizată cu maximă responsabilitate, în conformitate cu principiile statului de drept, astfel încât să nu fie afectate drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor implicate.
Utilizarea reținerii ca instrument de presiune pentru obținerea declarațiilor ridică probleme de etică și legalitate, iar autoritățile trebuie să se asigure că orice măsură dispusă respectă atât scopul procesului penal, cât și drepturile omului.
TURIGA Law Firm vă poate asista în cazul în care sunteți subiectul unei anchete penale, astfel ne puteți contacta pentru a vă asista sau reprezenta pe parcursul acestor proceduri și a veghea asupra respectării drepturilor de care beneficiați.
De asemenea, ne puteți urmări pe Facebook, Instagram și Tik-Tok.